1.„Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta și adevărul” (1In 3,18).
Aceste cuvinte ale apostolului Ioan exprimă un imperativ de care niciun creștin nu poate să facă abstracție. Seriozitatea cu care „discipolul iubit” transmite până în zilele noastre porunca lui Isus este făcută și mai accentuată prin opoziția pe care o prezintă între cuvintele goale care adesea sunt pe buzele noastre și faptele concrete cu care în schimb suntem chemați să ne măsurăm. Iubirea nu admite alibiuri: cine intenționează să iubească așa cum a iubit Isus, trebuie să-și însușească exemplul său; mai ales când suntem chemați să-i iubim pe săraci. De altfel, modul de a iubi al Fiului lui Dumnezeu este bine cunoscut, și Ioan îl amintește cu litere clare. El se întemeiază pe două coloane portante: Dumnezeu a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,10.19); și a iubit dăruindu-se în întregime pe sine însuși, chiar propria viață (cf. 1In 3,16).
O astfel de iubire nu poate să rămână fără răspuns. Deși este dăruită în manieră unilaterală, adică fără a cere nimic în schimb, totuși ea aprinde în așa fel inima încât fiecare se simte determinat să răspundă la ea în pofida propriilor limite și păcate. Și acest lucru este posibil dacă harul lui Dumnezeu, caritatea sa milostivă este primită, pe cât posibil, în inima noastră, așa încât să miște voința noastră precum și afectele noastre spre iubirea față de Dumnezeu însuși și față de aproapele. În acest mod milostivirea care izvorăște, ca să spunem așa, din inima Treimii poate ajunge să pună în mișcare viața noastră și să genereze compasiune și fapte de milostenie față de frații și surorile care se află în necesitate.
2. „Acest sărac strigă și Domnul îl ascultă” (Ps 34,7).
Din totdeauna Biserica a înțeles importanța unui astfel de strigăt. Posedăm o mare mărturie încă din primele pagini din Faptele Apostolilor, acolo unde Petru cere să se aleagă șapte bărbați „plini de Duh și de înțelepciune” (6,3) pentru ca să asume slujirea asistenței acordate săracilor. Acesta este cu siguranță unul dintre primele semne cu care comunitatea creștină s-a prezentat pe scena lumii: slujirea adusă celor mai săraci. Toate acestea îi erau posibile pentru că a înțeles că viața discipolilor lui Isus trebuia să se exprime într-o astfel de fraternitate și solidaritate încât să corespundă învățăturii principale a Învățătorului care i-a proclamat pe săraci fericiți și moștenitori ai Împărăției cerurilor (cf. Mt 5,3).
„Își vindeau proprietățile și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Fap 2,45).
Această expresie arată cu claritate preocuparea vie a primilor creștini. Evanghelistul Luca, autorul sacru care mai mult decât oricare altul a dat spațiu milostivirii, nu face nicio retorică atunci când descrie practica de împărtășire a primei comunități. Dimpotrivă, relatând-o vrea să le vorbească tuturor credincioșilor din orice generație, deci și nouă, pentru a ne susține în mărturie și să provoace acțiunea noastră în favoarea celor mai nevoiași. Aceeași învățătură este dată cu tot atâta convingere de apostolul Iacob, care, în Scrisoarea sa, folosește expresii puternice și incisive: „Ascultați, frații mei iubiți: oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în ochii lumii, dar bogați în credință, ca moștenitori ai împărăției pe care el a promis-o celor care îl iubesc? Dar voi l-ați disprețuit pe cel sărac! Oare nu bogații sunt cei care vă asupresc și vă târăsc prin tribunale? […] Ce folos, frații mei, dacă cineva spune că are credință, dar nu are fapte; oare poate credința să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiți de îmbrăcăminte și de hrana de toate zilele și cineva dintre voi le-ar spune: «Mergeți în pace, încălziți-vă și săturați-vă», dar nu le dați cele necesare pentru trup, ce folos? La fel și credința, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși” (2,5-6.14-17).
3. Totuși au existat momente în care creștinii n-au ascultat până la capăt acest apel, lăsându-se contagiați de mentalitatea lumească. Însă Duhul Sfânt n-a încetat să-i cheme să-și îndrepte privirea spre esențial. De fapt, a făcut să apară bărbați și femei care în diferite moduri au oferit viața lor în slujba săracilor. Câte pagini de istorie, în acești două mii de ani, au fost scrise de creștini care, în toată simplitatea și umilința, și cu fantezia generoasă a carității, i-au slujit pe frații lor mai săraci!
Între toți se evidențiază exemplul lui Francisc de Assisi, care a fost urmat de alți numeroși bărbați și femei sfinți în cursul secolelor. El nu s-a mulțumit să îmbrățișeze și să dea pomană leproșilor, ci a decis să meargă la Gubbio pentru a sta împreună cu ei. El însuși a văzut în această întâlnire cotitura convertirii sale: „Când eram în păcate, mi se părea lucru prea amar să-i văd pe leproși, și însuși Domnul m-a condus printre ei și am fost milostiv față de ei. Și îndepărtându-mă de ei, ceea ce mi se părea amar a fost schimbat pentru mine în dulceață a sufletului și a trupului” (Test 1-3: FF 110). Această mărturie manifestă forța transformatoare a carității și stilul de viață al creștinilor.
Nu ne gândim la cei săraci numai ca destinatari ai unei practici bune de voluntariat care trebuie făcută o dată pe săptămână, sau cu atât mai puțin de gesturi ocazionale de bunăvoință pentru a pune conștiința în pace. Aceste experiențe, deși valabile și utile pentru a sensibiliza față de necesitățile atâtor frați și atâtor nedreptăți care adesea care sunt cauza lor, ar trebui să introducă la o adevărată întâlnire cu săracii și să dea loc la o împărtășire care să devină stil de viață. De fapt, rugăciunea, drumul uceniciei și convertirea găsesc în caritatea care se face împărtășire verificarea autenticității lor evanghelice. Și din acest mod de a trăi derivă bucurie și seninătate sufletească, pentru că se atinge cu mâna carnea lui Cristos. Dacă vrem să-l întâlnim realmente pe Cristos, este necesar să-i atingem trupul în trupul rănit al săracilor, ca o comparație cu împărtășirea sacramentală primită în Euharistie. Trupul lui Cristos, frânt în liturghia sacră, se lasă găsit de caritatea împărtășită în fețele și în persoanele fraților și surorilor mai slabi. Răsună mereu actuale cuvintele sfântului episcop Ioan Gură de Aur: „Dacă vreți să cinstiți trupul lui Cristos, nu-l neglijați când este gol; nu-l cinstiți pe Cristos euharisticul cu veșminte de mătase, în timp ce în afara templului îl neglijați pe acest alt Cristos care este chinuit de frig și de goliciune” (Hom. in Matthaeum, 50, 3: PG 58).
De aceea, suntem chemați să întindem mâna către cei săraci, să-i întâlnim, să-i privim în ochi, să-i îmbrățișăm, pentru a-i face să simtă căldura iubirii care frânge cercul singurătății. Mâna lor întinsă spre noi este și o invitați de a ieși din certitudinile și comoditățile noastre și să recunoaștem valoarea pe care o constituie sărăcia în ea însăși.
4. Să nu uităm că pentru discipolii lui Cristos sărăcia este înainte de toate o vocație de a-l urma pe Isus sărac. Este un drum în urma Lui și cu El, un drum care conduce la fericirea Împărăției cerurilor (cf. Mt 5,3; Lc6,20). Sărăcie înseamnă o inimă umilă care știe să primească propria condiție de creatură limitată și păcătoasă pentru a depăși tentația de atotputernicie, care ne înșeală că suntem nemuritori. Sărăcia este o atitudine a inimii care împiedică să ne gândim la bani, la carieră, la lux ca obiectiv al vieții și condiție pentru fericire. Mai degrabă, sărăcia este cea care creează condițiile pentru a asuma în mod liber responsabilitățile personale și sociale, în pofida propriilor limite, încrezându-ne în apropierea lui Dumnezeu și susținuți de harul său. Sărăcia, înțeleasă astfel, este metrul care permite să evaluăm folosirea corectă a bunurilor materiale, precum și să trăim în mod nu egoist și posesiv legăturile și afectele (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 25-45).
De aceea, să ne însușim exemplul sfântului Francisc, martor al sărăciei genuine. El, tocmai pentru că avea îndreptați ochii spre Cristos, a știut să-l recunoască și să-l slujească în cei săraci. De aceea, dacă dorim să oferim contribuția noastră eficace pentru schimbarea istoriei, generând adevărată dezvoltare, este necesar ca să ascultăm strigătul săracilor și să ne angajăm să-i ridicăm din condiția lor de marginalizare. În același timp, săracilor care trăiesc în orașele noastre și în comunitățile noastre le amintesc să nu piardă sensul sărăciei evanghelice pe care-l poartă imprimat în viața lor.
5. Cunoaștem marea dificultate care reiese în lumea contemporană de a putea identifica sărăcia în manieră clară. Și totuși, ea ne interpelează în fiecare zi cu miile sale fețe marcate de durere, de marginalizare, de samavolnicie, de violență, de torturi și de închisoare, de război, de privarea de libertate și de demnitate, de ignoranță și de analfabetism, de urgența sanitară și de lipsa locului de muncă, de traficul de persoane și de sclavie, de exil și de mizerie, de migrațiune forțată. Sărăcia are fața de femei, de bărbați și de copii exploatați pentru interese lașe, călcați în picioare de logicile perverse ale puterii și banului. Această listă nemiloasă și niciodată completă suntem constrânși s-o compunem în fața sărăciei rod al nedreptății sociale, al mizeriei morale, al avidității câtorva și al indiferenței generalizate!
Din păcate, în zilele noastre, în timp ce reiese tot mai mult bogăția sfruntată care se acumulează în mâinile câtorva privilegiați, și adesea este însoțită de ilegalitate și de exploatare ofensatoare a demnității umane, face scandal extinderea sărăciei la mari sectoare ale societății în toată lumea. În fața acestui scenariu, nu putem rămâne inerți și cu atât mai puțin resemnați. În fața sărăciei care inhibă spiritul de inițiativă al atâtor tineri, împiedicându-i să găsească un loc de muncă; în fața sărăciei care anesteziază simțul de responsabilitate inducând la preferarea delegării și a căutării de favoritisme; în fața sărăciei care otrăvește fântânile participării și restrânge spațiile profesionalității umilind astfel meritul celui care muncește și produce; în fața la toate acestea trebuie să răspundem cu o nouă viziune despre viață și despre societate.
Toți acești săraci – așa cum îi plăcea fericitului Paul al VI-lea să spună – aparțin Bisericii prin „drept evanghelic” (Discurs de deschidere a sesiunii a II-a a Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, 29 septembrie 1963) și obligă la opțiunea fundamentală pentru ei. De aceea, binecuvântate sunt mâinile care se deschid ca să-i primească pe cei săraci și să-i ajute: sunt mâini care aduc speranță. Binecuvântate sunt mâinile care depășesc orice barieră de cultură, de religie și de naționalitate vărsând untdelemn de mângâiere pe rănile umanității. Binecuvântate sunt mâinile care se deschid fără a cere nimic în schimb, fără „dacă”, fără „însă” și fără „poate că”: sunt mâini care fac să coboare asupra fraților binecuvântarea lui Dumnezeu.
6. La sfârșitul Jubileului Milostivirii am voit să ofer Bisericii Ziua Mondială a Săracilor, pentru ca în toată lumea comunitățile creștine să devină tot mai mult și mai bine semn concret al carității lui Cristos față de cei din urmă și cei mai nevoiași. La celelalte Zile mondiale instituite de predecesorii mei, care sunt de acum o tradiție în viața comunităților noastre, doresc ca să se adauge aceasta, care aduce la ansamblul lor un element de completare perfect evanghelic, adică predilecția lui Isus față de cei săraci.
Invit întreaga Biserică și pe bărbații și femeile de bunăvoință să țină îndreptată privirea, în această zi, spre cei care întind mâinile lor strigând ajutor și cerând solidaritatea noastră. Sunt frații noștri și surorile noastre, creați și iubiți de unicul Tatăl ceresc. Această Zi vrea să stimuleze în primul rând pe credincioși pentru ca să reacționeze la cultura rebutului și a risipei, însușindu-și cultura întâlnirii. În același timp invitația este adresată tuturor, independent de apartenența religioasă, pentru ca să se deschidă la împărtășirea cu cei săraci în orice formă de solidaritate, ca semn concret de fraternitate. Dumnezeu a creat cerul și pământul pentru toți; din păcate, oamenii sunt cei care au ridicat granițe, ziduri și țarcuri, trădând darul originar destinat omenirii fără nicio excludere.
7. Doresc ca, în săptămâna care precedă Ziua Mondială a Săracilor, care în acest an va fi la 19 noiembrie, a XXXIII-a duminică din Timpul de peste An, comunitățile creștine să se angajeze să creeze atâtea momente de întâlnire și de prietenie, de solidaritate și de ajutor concret. Apoi vor putea să-i invite pe săraci și pe voluntari ca să participe împreună la Euharistia din această duminică, în așa fel încât să rezulte și mai autentică celebrarea solemnității Domnului nostru Isus Cristos Regele Universului, în duminica următoare. De fapt, regalitatea lui Cristos reiese în toată semnificația sa tocmai pe Golgota, când Nevinovatul pironit pe cruce, sărac, gol și privat de toate, întrupează și revelează plinătatea iubirii lui Dumnezeu. Abandonarea sa în mod complet Tatălui, în timp ce exprimă sărăcia sa totală, face evidentă puterea acestei Iubiri, care îl învie la viață nouă în ziua de Paște.
În această duminică, dacă în cartierul nostru trăiesc săraci care caută ocrotire și ajutor, să ne apropiem de ei: va fi un moment propice pentru a-l întâlni pe Dumnezeul pe care-l căutăm. Conform învățăturii Scripturilor (cf. Gen 18,3-5; Evr 13,2), să-i primim ca oaspeți privilegiați la masa noastră; vor putea să fie învățători care ne ajută să trăim credința în manieră mai coerentă. Cu încrederea și disponibilitatea lor de a accepta ajutor ne arată în mod sobru, și adesea bucuros, cât este de decisiv a trăi din esențial și de a ne abandona providenței Tatălui.
8. La temelia atâtor inițiative concrete care se vor putea realiza în această Zi să fie mereu rugăciunea. Să nu uităm că Tatăl nostru este rugăciunea săracilor. De fapt, cererea pâinii exprimă încrederea în Dumnezeu pentru nevoile primare ale vieții noastre. Ceea ce Isus ne-a învățat cu această rugăciune exprimă și primește strigătul celui care suferă datorită precarității existenței și datorită lipsei celor necesare pentru a trăi. Discipolilor care îi cereau lui Isus să-i învețe să se roage El le-a răspuns cu cuvintele săracilor care se adresează unicului Tată înc are toți se recunosc ca frați. Tatăl nostru este o rugăciune care se exprimă la plural: pâinea care se cere este „a noastră”, și asta comportă împărtășire, participare și responsabilitate comună. În această rugăciune toți recunoaștem exigența de a depăși orice formă de egoism pentru a avea acces la bucuria primirii reciproce.
9. Cer confraților episcopi, preoților, diaconilor – care prin vocație au misiunea sprijinirii săracilor -, persoanelor consacrate, asociațiilor, mișcărilor și lumii vaste a voluntariatului să se angajeze pentru ca să se instaureze cu această Zi Mondială a Săracilor o tradiție care să fie contribuție concretă la evanghelizare în lumea contemporană.
De aceea, această nouă Zi Mondială să devină o chemare puternică adresată conștiinței noastre credincioase pentru ca să fim tot mai convinși că a împărtăși cu săracii ne permite să înțelegem Evanghelia în adevărul său cel mai profund. Săracii nu sunt o problemă: sunt o resursă din care trebuie să luăm pentru a primi și a trăi esența Evangheliei.
