Astăzi, credincioșii catolici îl sărbătoresc pe Sfântul Vincent de Paul, care este patronul cauzei îndurării din întreaga lume.

Sfântul Vincențiu s-a născut la 24 aprilie 1581 în localitatea în Gascony, dintr-o familie de țărani săraci. Chiar dacă era dotat cu o inteligență vie, până la 15 ani, nu a făcut altceva decât să aibă grijă de puținele oi și de cei câțiva porci, pentru a-și ajuta familia să o scoată la capăt.

La 15 ani un avocat din regiunea Dax, rămas impresionat de istețimea băiatului, a vorbit cu părinții, spunându-le că este păcat să nu-l lase să studieze, și s-a oferit să plătească cheltuielile de școlarizare. Vincențiu a studiat timp de trei ani pe lângă “Colegiul Părinților Franciscani” din Dax. Cu ajutorul binefăcătorului său şi prin vânzarea unei perechi de boi din partea tatălui, s-a înscris la Universitatea din Toulouse. La 19 ani, a reuşit să fie sfinţit preot de episcopul din Périgueux şi a continuat studiile până a obţinut bacalaureatul în teologie.

“Într-o duminică, în timp ce mă îmbrăcam pentru Liturghie, au venit să-mi spună că, într-o casă izolată de celelalte, la un sfert de leghe de acolo, se îmbolnăviseră cu toţii şi se aflau într-o stare de mare necesitate. Am simţit o mare durere şi în predică nu am scăpat ocazia de a-i recomanda cu afecţiune… După vespere, am luat un om destoinic, un cetăţean din oraş şi am pornit împreună la drum. Pe cale am întâlnit femei care treceau pe lângă noi, altele care veneau în sens invers… Era un fel de procesiune…“ Vincenţiu a făcut atunci această remarcă: “Astăzi, aceşti sărmani vor avea mai mult decât necesarul; peste câteva zile, ei, însă, vor fi din nou în nevoie! Ce-i de făcut?” “Eu le-am propus, continuă sfântul, tuturor acelor persoane inspirate de caritate, să pună ceva deoparte în fiecare zi, pentru a putea trăi, de pe o zi pe alta şi cei care ar putea să aibă probleme ulterior”. Apelul său a fost imediat primit şi astfel a apărut primul grup de persoane dispuse să-i slujească pe cei nevoiaşi, și în 1617 a apărut prima organizație “Caritas”. În trei luni, instituţia avea propriul regulament definitiv aprobat de episcop dar, mai presus de aceasta, îşi avea roadele sale. 1633-1660: dezvoltă activităţile, creează seminarii, orfelinate, spitale, trimite misionari, surori şi laici în mai multe ţări, se implică în viaţa politică pentru a obţine pacea, este membru în Consiliul de Conştiinţă al regelui, vine în ajutorul regiunilor devastate de război.

Activitatea lui a fost caracterizată de: “Unui flamând să i se dea de mâncare, apoi să i se dea o unealtă de lucru, apoi nimic… astfel ajutoarele nu vor fi decât pentru cei care nu pot să munceasc㔺i “La un sărac să mergeţi ca la o casă aflată în flăcări”.

Vincenţiu şi-a încheiat călătoria pământească în dimineaţa zilei de 27 septembrie 1660.