În vizită la un cămin pentru persoanele fără casă: ”Singura noastră vină e că nu cunoaștem legea”

Unii s-au refugiat într-un joc de narde, alții par antrenați în discuții seci sau ocupați cu sortarea hainelor tocmai scoase de la spălat. Nu și ”moș Ion de la Nemereuca, sudor de profesie”, cum îi place să se prezinte. Pieptănat neglijent, spre drepta, urmărește cu privirea, din timp în timp, oaspeții ce le-au pășit astăzi pragul.

Are probleme un car și optimism doar un coș, destul însă ca să accepte să ne povestească cum a ajuns printre boschetari. Nu vrea bani, ”un sfat e cel mai valoros pentru mine acum, poate știți unde să mă adresez”, ne abordează acesta.

Încă mai are pașaport sovietic cu viză de reședință în Rusia, unde a fost la muncă acum trei decenii. Ar vrea să-l schimbe, iar odată cu el și viața. Recunoaște rușinat că are și un vis – să-și restaureze dantura. S-a săturat, spune el, să plece ultimul de la masă și să înghită bucățile pe jumătate întregi, ”dar pentru asta trebuiesc bani”.Ar mai vrea să aibă bani destui cât să nu mai meargă zilnic pe jos spre Chișinău.

”Dacă unii își părăsesc localitatea de baștină în căutarea unei vieți mai bune, eu am plecat din Nimireni când am înțeles că asta e unica șansă să supraviețuiesc. N-am electricitate de 20 de ani. Casa în care trăiam are aproape un secol și fără un foc zdravăn, la fiecare câteva ore, e imposibil să trăiești în ea iarna. Locuri de muncă în sat nu-s, lemne doar am auzit că aș putea primi, iar cu vreascuri strânse de pe câmpuri, mult n-o duci. Să nu credeți că n-am muncit, chiar în două locuri. Dacă în primul caz am primit 450 de lei pentru o lună de muncă, dincolo nu m-au plătit deloc. Am auzit că aș putea să-i oblig să îmi dea banii dacă i-aș da în judecată. Și despre indemnizațiile de șomer mi-a spus un om, dar nu a zis și unde să mă adresez. Singura noastră vină este că nu cunoaștem legea”, continuă bărbatul vădit dezorientat.

Ar vrea să se angajeze legal și regretă că nu are decât pașaportul vechi. Pentru a primi unul nou afirmă că nu știe unde să se adreseze. ”E doar o scuză, alături de multe altele. Știe că îl putem ajuta cu asta, dar nu s-a adresat niciodată cu așa o solicitare”, îl contrazice părintele Igor, administratorul instituției.

Boris este un bărbat zvelt, cu parul albit de vreme, buze subțiri și privire tristă. Și în cazul lui anii până la pensionare îi poți număra pe degetele de la o mână, însă chiar și așa, spune el, ar putea să nu prindă acele vremuri.

”Viața mi-a fost dată peste cap când am aflat că soția a divorțat de mine fără ca să mă anunțe măcar. Pentru că nu mai locuiam împreună, vestea am aflat-o de la poliție când au sus că am o datorie la stat de o sută de lei. Viața în stradă e grea și sănătatea șubredă. Nu cred că am să ajung nici măcar pănă la pensie”, susține bărbatul, frunzărind dezinteresat cartea luată din biblioteca de pe hol.

Nu banii sunt necesitatea primordială – spun într-o voce majoritatea beneficiarilor care au acceptat să ne vorbească și o confirmă angajații. Deși prin contractul pe care îl semnează la cazarea în cămin se obligă să achite zilnic o sumă simbolică pentru mâncare, cei care plătesc îi poți număra pe degetele de la o mână, susține părintele Igor. Potrivit acestuia, pentru persoanele fără adăpost sunt folosite fondurile donate de enoriașii bisericii catolice din localitate.

”În loc de bani, mă aștept de la beneficiari să manifeste toleranță și respect reciproc. E un lucru deosebit de important atunci când trăiesc alături oameni de diferite vârste, cu un set diferit de valori și uneori chiar din țări diferite. Recent a beneficiat de serviciile noastre și un musulman. Când înainte de masă spuneam rugăciunea, se ridica odată cu noi, deși păstra tăcerea. Indiferent de țara în care ne-am născut, culoarea pielii sau confesiune religioasă – toți suntem în primul rând oameni”, consideră părintele Igor, coordonatorul casei ”Sfântul Ștefan”.

Potrivit acestuia, persoanele fără o locuință cel mai mult au nevoie de atenție și atitudine respectuoasă, fiind în majoritatea cazurilor persoane marginalizate conștient și insistent de societate.

„După o viață plină de greutăți, în care au fost desconsiderați de cele mai multe ori, atitudinea umană față de ei poate face minuni. Le arăți că îi apreciezi, apoi și singuri încep să creadă în ei. E minunat când după un timp oamenii se deschid și își descoperă talentele. Cel mai reprezentativ exemplu este pictura de pe peretele din hol. E munca unui fost beneficiar. Când a venit pentru prima dată la noi nimeni, poate că nici măcar el nu ar fi presupus că ar putea să deseneze atât de frumos”, a mai adăugat părintele.

Potrivit asistentei sociale, Eugenia Ursachi, au fost și din cei ce au acționat altfel. ”Oamenii sunt foarte diferiți. În timp unii se conformează obiceiurilor prestabilite, alții organizează reglări de conturi chiar în incinta căminului. Au mai fost și din cei care imediat după ce au fost îmbrăcați în haine noi au dispărut. Abia mai târziu, întâlniți pe stradă, au recunoscut că le era teamă de faptul că am fi putut să le luăm înapoi ce le-am dat. Pare lipsit de logică, dar e o temere înrădăcinată adânc în subconștientul lor”, relatează aceasta.

În plină zi, în perioada când primarul este lipsă, la Primăria Stăuceni subalternii se încurcă îndeclarații. Deși spun că au la puse la evidență mai multe familii social vulnerabile, aceștia nu pot oferi date concrete și recunosc faptul că nu implementează alte programe de susținere a acestora, decât cele tutelate de organizații neguvernamentale cu finanțare din afara țării.

Mai mult decât atât, Otilia Sîrbu,directoarea ”Caritas Moldova”, organizație în subordinea căreia se află căminul, susține că lucrurile nu stau cu mult mai diferit nici atunci când este vorba despre politicile de stat. ”În relația cu statul totul este individual de la o activitate la alta și de la o localitate la alta. Dacă primarul sau ministrul cu care interacționăm înțelege că suntem parteneri – lucrul merge bine. Totuși, de obicei ei văd în organizațiile neguvernamentale ori concurenți ori bancomat. (…) Până astăzi doar consiliul raional Sângerei a preluat în totalitate serviciul de reabilitare a copiilor cu paralizie cerebrală. Pe acesta îl considerăm un caz de succes”, afirmă Otilia Sîrbu.

Șapte angajați, opt ani de activitate și peste 250 de persoane ajutate în cele mai dificile momente ale vieții. Este vorba despre căminul ”Sfântul Ștefan” din Stăuceni – locul de refugiu nocturn al persoanelor fără adăpost. Noaptea de astăzi o vor petrece aici unsprezece persoane: două femei și nouă bărbați.